Uneori tinjesc dupa civilizatie.
Mi-e un dor nebun sa beau un ceai cu prietenul meu de-o viata Nicusor, pe terasa de la cafeneaua Gerboud, de pe Vaci utca, in Budapesta, sau sa pasesc cu Jr, pe stazile Vienei si sa sorbim o cafea adevarata la cafeneaua Operei, sau mi-e dor de o vizita la Basilica Mariazell, din inima Alpilor...
Abia astept sa redescopar farmecul aristocrat cu iz bethowenian al cochetului Baden, sau aerul plin de mister al orasului lui Mozart, Salzburg, sau sa strabat tarimul parca rupt din Rai al Tirolului, sau sa ramin fascinat de perfecta imbinare a istoriei cu civilizatia, din Nurnberg, sau sa fiu impresionat de modernismul german, imbinat cu zgirie norii din capitala economiei europene, Frankfurt Am Main si cite alte multe senzatii de bucurie, bucuria de a te intilni cu civilizatia, gasesti in aceste oaze de civilizatie care imi vin in minte acum...
Ma oripileaza din ce in ce mai mult mizeria asta mioritica pe care, parca suntem condamnati sa o suportam, de mai bine de 20 de ani, cu speranta ca poate miine se va schimba ceva.
Ma scirbesc in egala masura mitocanii, nihilistii, prostii ( care se cred si ... niste desteptaciuni ), dar mai ales ma intristez la gindul ca nu sunt semne ca ceva s-ar schimba, curind.
De aceea , ori de cite ori am ocazia sa plec spre vest si macar pina la Budapesta, ma bucur ca un copil ca pot evada ( si pentru numai citeva zile ! ) din infernul asta.
Este trist ca am ajuns aici... dar asta este...
